Darul de a fi prezent | Pericolul sfaturilor

Acordarea de sfaturi vine natural la specia noastră și se face, de regulă, cu cele mai bune intenții. Dar, de multe ori, persoana din spatele multor sfaturi are tot atât de mult de-a face și cu interesul propriu când vine vorba de nevoile celuilalt – iar unele sfaturi pot ajunge să facă mai mult rău decât bine.

Săptămâna trecută am primit un telefon de la un domn care a fost recent diagnosticat cu cancer terminal. El și-a trimis prin e-mail vestea proasta, anunțându-și familia și prietenii. Unul dintre ei l-a sunat imediat. ” – Cum te simți? Întrebă prietenul său.” – Ei bine așa cum am spus în e-mailul meu, ma simt uimitor de împăcat cu toate acestea. Nu mă îngrijorează ce urmează. „

Prietenul său a început, pe urmă, să îi explice că are nevoie de o a doua opinie și că ar trebuie să exploreze medicina complementară. Apoi, poate, să se înscrie la un program de meditație.

L-am întrebat pe domnul în cauză cum s-a simțit după acele sfaturi. „Sunt sigur că prietenul meu îmi vrea binele, dar sfaturile sale mi-au tulburat pacea”

I-am spus că m-aș fi simțit la fel și mi-a oferit această imagine: „Imaginați-vă că am nevoie se sprijin cu o problemă serioasă, când vine un tip cu o certificare CPR (resuscitare cardio pulmonară) avansată. El este foarte dornic să-și arate abilitățile, încât nu poate să-mi audă adevărata mea nevoie. În schimb începe să îmi administreze comprimări pe piept și să-mi facă respirație gură la gură, chiar dacă sunt capabil să respir singur. Problema mea devine de fapt, încercarea mea de a mă lupta cu ‘ajutorul’ care mă sufocă.”

L-am întrebat din nou pe domnul cu cancer cum s-ar fi simțit dacă prietenul său ar fi spus pur și simplu: „Ce minunat este că te simți împăcat! Te rog, spune-mi mai multe despre asta”. Asta ar fi fost minunat. Dar toți cei cărora le-am vorbit, mi-au oferit sfaturi.

L-am întrebat cum se simte acum și mi-a răspuns că simte frică și l-am întrebat dacă dorește să vorbească despre frica sa. A vorbit iar eu l-am ascultat punându-i din când în când întrebări. Când am terminat, mi-a spus că într-o oarecare măsură, o parte din pace a reușit să și-o recapete. Era o pace care a venit din interiorul lui nu din lucrurile pe care i le-am spus. Am ajutat doar să curăț niște moloz care bloca accesul către sufletul său.

Avertismentele mele cu privire la sfaturi au început cu prima mea experiență de depresie clinică acum 35 de ani. Oamenii care au încercat să mă susțină aveau intenții bune. Dar în mare parte tot ceea ce au făcut, m-au făcut să mă deprim și mai tare.

Unii mi-au sugerat vindecarea cu ‘natura’. „De ce nu ieșiți afară să vă bucurați de soare și aer proaspăt? Totul înflorește și este o zi atât de frumoasă!“ Când ești deprimat știi că este frumos afară, dar nu ești capabil să observi frumusețea pentru că sentimentele tale sunt moarte – iar să ți se reamintească asta este deprimant.

Alții m-au încurajat să-mi sporesc imaginea de sine. „De ce sunteți atât de deprimat? Ați ajutat atât de mulți oameni.” Dar când ești deprimat singura voce pe care o poți auzi este una care îți spune ca ești o fraudă fără valoare. Acele complimente doar mi-au adâncit depresia, făcându-mă să simt că am mai înșelat încă o altă persoană.” Dacă ar ști ce vierme sunt, nu ar mai vorbi cu mine niciodată.”

Acesta este târgul. Sufletul uman nu vrea să fie sfătuit, reparat sau salvat. Pur și simplu, vrea să fie martor – să fie văzut, auzit și însoțit exact așa cum este.

Când facem acest tip de nod profund sufletului unei persoane suferinde, respectul nostru consolidează resursele de vindecare ale sufletului, singurele resurse care îl pot ajuta să își revină.

Mulți dintre cei care ‘ajută‘ sunt poate mai mult preocupați de ideea că sunt văzuți ca ajutători buni.

Martorul și însoțitorul au nevoie de timp și răbdare, care adesea ne lipsesc – mai ales atunci când suntem în prezența unei suferințe dureroase, încât abia așteptăm să nu mai fim acolo, ca și cum am fi în pericol să prindem o boală contagioasă. Vrem să aplicăm „reparația” noastră, apoi să tăiem și să fugim, imaginându-ne că am făcut tot ce am putut pentru a ‘salva’ cealaltă persoană.

În timpul depresiei mele, a fost un prieten care m-a ajutat cu adevărat. Cu permisiunea mea, Bill a venit în casa mea în fiecare zi în jurul orei 16, m-a așezat pe un scaun și mi-a masat picioarele. Rareori a spus vreun cuvânt. Dar într-un fel a găsit singurul loc în corpul meu, unde am simțit o legătură cu o altă persoană, ameliorând senzația mea de izolare îngrozitoare, în timp ce aveam un martor tăcut la starea mea.

Oferindu-mi această companie liniștită pentru câteva luni, zi de zi, Bill m-a ajutat să-mi salvez viața. Nefiindu-i frică să mă însoțească în suferința mea, m-a făcut să-mi fie mai puțin frică de mine. El a fost prezent – pur și simplu și pe deplin prezent- în același mod în care trebuie să fii la patul unei persoane muribunde.

Într-un final, aflăm că nu avem nevoie să fim „reparați” sau „salvați” sau să ni se ofere acestea. Și totuși, avem ceva mai bun: darul nostru de sine, sub forma prezenței și sub forma atenției personale, acel fel care invită sufletul celuilalt să iasă la suprafață. După cum a scris Mary Oliver:

Acesta este primul, cel mai sălbatic și cel mai înțelept lucru pe care îl știu: sufletul există și este construit în întregime din atenție.

Vă las cu două ‘sfaturi’ și aici mă aplec asupra a ceea ce a spus Emerson „consistența este drăcușorul minților mărunte„.

1. Nu dați sfaturi, decât dacă cineva insistă. În schimb, fiți pe deplin prezenți, ascultați în profunzime și puneți întrebări care îi oferă celuilalt șansa să își exprime adevărul oricare ar fi acela.
2. Dacă vă aflați în situația de a primi sfaturi nedorite de la cineva apropiat de dvs., zâmbiți și întrebați politicos dacă puteți plăti mai puțin în această lună.

Sursa: https://onbeing.org/blog/the-gift-of-presence-the-perils-of-advice/

Credit fotografie: <a href=”http://www.freepik.com”>Designed by katemangostar / Freepik</a>